marți, 13 septembrie 2011

"Sperantele Patrimonului Romanesc"

Domnul Arhitect Serban Cantacuzino, noiembrie 1990, Conferinta tinuta in Sala Frescelor din Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”:




 " (...)Sper sa fiu iertat pentru titlul oarecum dramatic al expunerii mele, dar mi-a fost atrasa atentia de starea foartea grava in care se gaseste patrimonial arhitectural romanesc dupa 43 de ani de comunism, dintre care ultimii 15 ani au fost martorii unei distrugeri sistematice, si in cel mai bun caz ai unei totale neglijente.
Conservarea patrimoniului construit este un proces, in care sunt incluse urmatoarele: identificarea, releveul, analizele, cercetarea, listarea, protectia prin legislatie, restaurarea, schimbarea destinatiei, mentinerea si reparatiile, prezentarea, educatia, administarea si managementul.
Amplasamentul unei zone urbane sau a unui cartier este orasul insusi; amplasamentul unui oras este teritoriul rural inconjurator. Calitatea acestui amplasament s-a pierdut in ultimii 40 de ani prin extinderea suburbiilor.
De ce conservare? Primul motiv este asigurarea unei continuitati culturale. Un oras fara cladiri istorice este ca un om fara memorie. Odata cu schimbarile rapide din lumea industrializata, a crescut nevoia psihologica de continuitate si permanenta. Ruskin spune: „Vechile cladiri nu sunt ale noastre; ele apartin in parte acelora care le-au construit si in parte tuturor generatiilor viitoare”.
Al doilea motiv pentru conservarea patrimoniului construit este ca vechile cladiri isi fac, de obicei, datoria mai bine decat cele noi. Ma refer la o eficienta din punct de vedere a energiei de conservare; intr-un cuvant, este mai placut sa locuiesti in ea. Restaurarea si conservarea sunt considerate “munca intensiva”, creeaza locuri de munca pentru constructorii mici, cat si pentru cei mari, in timp ce asa-zisa dezvoltare prin construirea noilor blocuri se bazeaza pe o industrie mare consumatoare de energie, prin mari antreprize de constructii.


Daca motivele expuse pana acum par motive ecologice, exista si intemeiate motive economice pentru care trebuie sa pastram, sa adaptam si sa continuam sa folosim cladirile care sunt inca pline de viata. Adeseori costa mai putin adaptarea unei cladiri la o functiune noua, iar standardul spatial superior al vechilor cladiri rareori poate fi aflat in noile constructii, ridicate pe principiul maximului profit.
Pe de alta parte, nici nu ne permitem sa pastram prea multe cladiri vechi. Aceasta este consecinta faptului ca profitul obtinut din investitiile in cadiri noi este mai mare decat cel obtinut din reabilitarea cladirilor vechi, iar intr-o economie de piata bunastarea natiunii depinde intr-o mare masura de profitul individual obtinut din investitiile personale.
Cum sa conservam? Conservarea esre actul de a pastra ceva intru fiintare sau a pastra ceva in viata si asta inseamna cateodata sa insufli o noua viata; conservarea nu exclude nici demolarea , nici constructii noi. Cu alte cuvinte nu exclude schimbarea. Edmund Burke spunea ca “un stat care nu ofera posibilitati de a face ceva schimbari, nu are nici posibilitati de a se conserva”. Dar cuvantul “sistematizare” ar trebui scos din vocabularul de proiectare, pentru ca implica faptul ca un oras poate fi subjugat unui sistem, or este nevoie de un nou inteles, o intoarcere spre principiile de proiectare care inglobeaza si principiile de conservare.
Cel mai intalnit motiv de demolare este acela al intampinarii cerintelor de trafic modern. De exemplu, nu ne este de niciun folos sa conservam o cladire istorica si dupa aceea sa ingaduim sa fie umbrita de un zid de blocui inalte. Nu este de ajuns sa pastrezi o cladire istorica si apoi sa ingadui sa fie inghitita de un parcaj.
In Romania conservarea a fost privita ca o actiune straina, ca o obstructive care impiedica modernizarea oraselor. Iar modernizarea a fost limitata la conceptia bruta a eficientei infrasctructurii, serviciilor, retelelor stradale, proiectate pentru un amplu flux vehicular si placat cu blocuri noi. (...) "

Fragmente din articolul „Sperantele Patrimonului Romanesc”, Revista Arhitectura, nr. 1-2/1991.

Niciun comentariu: