Domnul Arhitect
Serban Cantacuzino, noiembrie 1990, Conferinta tinuta in Sala Frescelor din
Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”:
" (...)Sper sa fiu iertat pentru titlul oarecum
dramatic al expunerii mele, dar mi-a fost atrasa atentia de starea foartea
grava in care se gaseste patrimonial arhitectural romanesc dupa 43 de ani de
comunism, dintre care ultimii 15 ani au fost martorii unei distrugeri
sistematice, si in cel mai bun caz ai unei totale neglijente.
Conservarea
patrimoniului construit este un proces, in care sunt incluse urmatoarele:
identificarea, releveul, analizele, cercetarea, listarea, protectia prin
legislatie, restaurarea, schimbarea destinatiei, mentinerea si reparatiile,
prezentarea, educatia, administarea si managementul.
Amplasamentul
unei zone urbane sau a unui cartier este orasul insusi; amplasamentul unui oras
este teritoriul rural inconjurator. Calitatea acestui amplasament s-a pierdut in
ultimii 40 de ani prin extinderea suburbiilor.
De ce
conservare? Primul motiv este asigurarea unei continuitati culturale. Un oras
fara cladiri istorice este ca un om fara memorie. Odata cu schimbarile rapide
din lumea industrializata, a crescut nevoia psihologica de continuitate si
permanenta. Ruskin spune: „Vechile cladiri nu sunt ale noastre; ele apartin in
parte acelora care le-au construit si in parte tuturor generatiilor viitoare”.
Al doilea motiv
pentru conservarea patrimoniului construit este ca vechile cladiri isi fac, de
obicei, datoria mai bine decat cele noi. Ma refer la o eficienta din punct de
vedere a energiei de conservare; intr-un cuvant, este mai placut sa locuiesti
in ea. Restaurarea si conservarea sunt considerate “munca intensiva”, creeaza
locuri de munca pentru constructorii mici, cat si pentru cei mari, in timp ce
asa-zisa dezvoltare prin construirea noilor blocuri se bazeaza pe o industrie
mare consumatoare de energie, prin mari antreprize de constructii.
Daca motivele
expuse pana acum par motive ecologice, exista si intemeiate motive economice
pentru care trebuie sa pastram, sa adaptam si sa continuam sa folosim cladirile
care sunt inca pline de viata. Adeseori costa mai putin adaptarea unei cladiri
la o functiune noua, iar standardul spatial superior al vechilor cladiri
rareori poate fi aflat in noile constructii, ridicate pe principiul maximului
profit.
Pe de alta
parte, nici nu ne permitem sa pastram prea multe cladiri vechi. Aceasta este
consecinta faptului ca profitul obtinut din investitiile in cadiri noi este mai
mare decat cel obtinut din reabilitarea cladirilor vechi, iar intr-o economie
de piata bunastarea natiunii depinde intr-o mare masura de profitul individual
obtinut din investitiile personale.
Cum sa
conservam? Conservarea esre actul de a pastra ceva intru fiintare sau a pastra
ceva in viata si asta inseamna cateodata sa insufli o noua viata; conservarea
nu exclude nici demolarea , nici constructii noi. Cu alte cuvinte nu exclude
schimbarea. Edmund Burke spunea ca “un stat care nu ofera posibilitati de a
face ceva schimbari, nu are nici posibilitati de a se conserva”. Dar cuvantul
“sistematizare” ar trebui scos din vocabularul de proiectare, pentru ca implica
faptul ca un oras poate fi subjugat unui sistem, or este nevoie de un nou
inteles, o intoarcere spre principiile de proiectare care inglobeaza si
principiile de conservare.
Cel mai intalnit
motiv de demolare este acela al intampinarii cerintelor de trafic modern. De
exemplu, nu ne este de niciun folos sa conservam o cladire istorica si dupa
aceea sa ingaduim sa fie umbrita de un zid de blocui inalte. Nu este de ajuns
sa pastrezi o cladire istorica si apoi sa ingadui sa fie inghitita de un
parcaj.
In Romania
conservarea a fost privita ca o actiune straina, ca o obstructive care
impiedica modernizarea oraselor. Iar modernizarea a fost limitata la conceptia
bruta a eficientei infrasctructurii, serviciilor, retelelor stradale,
proiectate pentru un amplu flux vehicular si placat cu blocuri noi. (...) "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu